Poate am nevoie doar de o pauză mai îndelungată până mă ''deblochez'' din starea asta...
Să aveţi grijă de voi.
duminică, 20 mai 2012
Nimic
Poate am nevoie doar de o pauză mai îndelungată până mă ''deblochez'' din starea asta...
Să aveţi grijă de voi.
joi, 17 mai 2012
De ce Thomas Edison n-a avut noroc in viata
Diana-Florina Cosmin
Norocul nu asteapta ca o haina, pe umeras, in marimea si culoarea ta. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”.
De vreo cateva sezoane incoace, fericirea nu mai este la moda. Nu mai da bine, nu se mai asorteaza cu nimic din realitatea gri din jur. Este “so passe”, pe limba designerilor de moda. Norocul, in schimb, a intrat in tendinte (nu ca ar fi iesit vreodata cu adevarat) si ne-a invadat cotidianul mai ceva ca imprimeurile leopard in anii lor de glorie. Cel mai bun argument pentru a nu fi fericit este ca n-ai avut sau nu ai noroc. Nici n-are rost sa incerci marea cu degetul pentru ca stii sigur, oricum, ca nici n-o sa ai noroc vreodata. Asta pentru ca doar altii, aceiasi care salasuiesc in ograzile din jur, convietuind in armonie cu capra vecinului, doar ei au noroc, fir-ar sa fie!
Ceea ce multi nefericiti ai zilelor noastre nu pricep este ca norocul sub semnul caruia isi pun vietile nu vine, ca hainele, in varianta “pret-a-porter”, ci este eminamente “haute-couture”: se croseteaza cu greu, cu intepaturi de ac si cu pielea batatorita de stransoarea atei in jurul degetului. Nu te asteapta, cuminte, pe umeras, in varianta ta si in culoarea pe care ai visat-o dintotdeauna. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”. Nu, norocul se provoaca, se cheama, se castiga. Da, se castiga.
Imi amorteste uneori maxilarul de toate zambetele politicoase pe care le schitez ca raspuns la aceleasi constatari cu parfum de elogiu: “Ce norocoasa esti tu ca poti sa faci exact ce-ti place! Ce noroc ai avut!”. Da, sunt norocoasa. In fiecare zi a vietii mele sunt perfect constienta si recunoscatoare pentru acest noroc. Putini dintre cei care ma lauda au, insa, rabdare sau chef sa auda despre cei fix 13 ani (numar tot cu noroc, zic eu) de escaladat pervaze inainte ca usa magica sa se deschida. Norocul meu a inceput odata cu primul articol – scris de mana – adresat unei reviste si insotit de o scrisoare “stramoasa” a declaratiilor de intentie din ziua de azi: “Buna ziua, ma numesc…si vreau sa scriu la revista dumneavoastra”. Daca eu si cariera mea de jurnalist am fi fost doi indragostiti, am fi umplut demult o camera cu scrisorile “de amor” pe care ni le-am trimis in toti acesti ani. Sau, cinstit vorbind, pe care eu le-am trimis. si care uneori au primit raspuns, alteori nu, dar pe care am continuat sa le expediez cu aceeasi perseverenta, atragand tot felul de “noroace” micute, pana cand intr-o zi, am avut noroc de-a binelea. Un noroc “haute-couture”. Batatorit. Muncit. Depozitat in vreo sase cutii doldora de reviste.
Nu vorbesc aproape niciodata despre asta. De fapt chiar niciodata n-am vorbit pana acum. Nici n-are avea rost, pentru ca timpul mi-a dovedit ca oamenii – nu toti, dar cei mai multi – nu vor sa auda despre efort si greutati, despre succese muncite. Asa cum n-au rabdare sa manance pe indelete si isi trateaza bulimiile cu fast-food, dorinta de a reusi se trateaza invariabil cu “fast-success”, de Cenusareasa. Te culci cersetor si te trezesti print. Vrem sa avem “succes in 5 minute”, sa fim “manager in 10 zile”, sa devenim “expert in…orice in X ore”. Totul e cu temporizare, ca la microunde. Un succes moderat se incalzeste in 10 minute, unul fierbinte de tot in 20 iar unul care sa scoata artificii…hai sa-l lasam vreo jumatate de ora.
Am citit candva o anecdota legata de Thomas Edison, unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii, care a avut peste 10.000 de incercari nereusite inainte de a reusi sa creeze primul bec incandescent. Se spune ca, pe cand se afla la a 9000-a incercare, un jurnalist impertinent al vremii l-ar fi interpelat cu urmatoarea intrebare: “Domnule Edison, ati esuat de 9.000 de ori, n-ar fi cazul sa renuntati?”. Raspunsul lui Edison a fost genial: “Tinere, eu nu am esuat, doar am descoperit 9.000 de feluri in care NU functioneaza un bec incandescent. Ai idee cat de aproape sunt de combinatia norocoasa?”. si, dupa inca o mie de incercari nereusite, Edison si-a primit “norocul”: a descoperit combinatia de materiale care sa-i faca mica inventie sa functioneze.
M-a intrigat mereu cum marii castigatori la loto sau la ruleta reuseau trista performanta de a ajunge saraci lipiti in doar cativa ani de la castig. Pana cand am inteles. Norocul este un premiu. Un bonus. Ceva care apare cand toti ceilalti pasi au fost parcursi si pietrele de temelie au fost puse una peste cealalta. si, mai ales, cand stii bine ceea ce vrei. Norocul vine dupa ce ti-ai demonstrat tie insuti, prin esecuri, poticneli si schiopatari, cat de mult iti doresti un anumit lucru. Bafta oarba, pusa in bratele oamenilor care nu stiu cine sunt, ce vor de la viata si nici de unde sa apuce norocul care i-a lovit, face mai mult rau decat bine.
De curand am citit o carte care m-a impresionat. “Dumnezeu numara lacrimile femeilor” de Pia Degermark, celebra actrita suedeza care a castigat premiul Palme D’Or la numai 17 ani pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”. Nu auzisem niciodata de ea inainte sa citesc cartea si doar dupa ce, in sfarsit, am intors ultima pagina, am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”. In lumina cartii, scena de cinci minute din film m-a zguduit pur si simpu. Pia Degermark, femeia care-si povesteste viata infernala traita intre episoade de anorexie, inchisoare, povesti de dragoste cu infractori si un copil pierdut in lume era un inger delicat, cu par blond, o incredibila expresivitate si o frumusete angelica ce parea sortita unei vieti de huzur.
Pe langa toate acestea, norocul la care altii viseaza o viata a venit, in cazul ei, prompt si deplin. Inconjurata de la 16 ani de printi, ducese, actori celebri si invartindu-se intr-o lume in care era acceptabil sa mergi la schi in Alpi cu un majordom care sa schieze cu o tava de pahare de sampanie in mana (in caz ca i se facea cuiva sete!), Pia Degermark nu era pregatita pentru norocul ei. Cum ii explici unui copil abia intrat in viata ca a avut sansa incredibila de a castiga, la 17 ani, marele premiu al festivalului de la Cannes pentru un film in care a fost aleasa din intamplare, fara sa aiba habar de actorie? Ei bine tocmai acel noroc – nemuncit si neinteles, care te bulverseaza, ridicandu-te la cer si apoi dand cu tine de pamant – a ajuns, in cele din urma, sa-i distruga viata.
Data viitoare cand te te vei gasi la Fontana di Trevi, la intrarea intr-un cazinou sau pur si simplu cu un bilet de loto in fata, nu arunca moneda, nu pasi inauntru si nu razui nimic inainte sa-ti raspunzi la o intrebare: “Daca as castiga, acum si aici, care este lucrul pe care mi l-as dori cel mai mult pe lumea asta?”. Acorda-ti un minut sa termini insiruirea de masini, case sau orice alt obiect care ar putea sa-ti vina in minte la primul impuls si asteapta sa ajungi cu enumerarea la lucrurile cu adevarat importante. Acele lucruri care ti-ar schimba lumea din temelii si pentru care ai fi dispusa sa astepti 13 ani, 10.000 de incercari si oricate impunsaturi de ac ar fi nevoie.
Mi-a luat mult timp sa inteleg ca zarurile nu sunt aruncate cand te afli in fata mesei de ruleta, ci ele se afla in aer din momentul in care stii ce vrei. si se tot rostogolesc, in gol, pana cand aterizeaza pe plusul verde al mesei de joc. Combinatia castigatoare. Iar uneori, tocmai cifra 13 poate sa fie norocul tau in viata.
Preluat de aici: Poveştile unei inimi
Norocul nu asteapta ca o haina, pe umeras, in marimea si culoarea ta. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”.
De vreo cateva sezoane incoace, fericirea nu mai este la moda. Nu mai da bine, nu se mai asorteaza cu nimic din realitatea gri din jur. Este “so passe”, pe limba designerilor de moda. Norocul, in schimb, a intrat in tendinte (nu ca ar fi iesit vreodata cu adevarat) si ne-a invadat cotidianul mai ceva ca imprimeurile leopard in anii lor de glorie. Cel mai bun argument pentru a nu fi fericit este ca n-ai avut sau nu ai noroc. Nici n-are rost sa incerci marea cu degetul pentru ca stii sigur, oricum, ca nici n-o sa ai noroc vreodata. Asta pentru ca doar altii, aceiasi care salasuiesc in ograzile din jur, convietuind in armonie cu capra vecinului, doar ei au noroc, fir-ar sa fie!
Ceea ce multi nefericiti ai zilelor noastre nu pricep este ca norocul sub semnul caruia isi pun vietile nu vine, ca hainele, in varianta “pret-a-porter”, ci este eminamente “haute-couture”: se croseteaza cu greu, cu intepaturi de ac si cu pielea batatorita de stransoarea atei in jurul degetului. Nu te asteapta, cuminte, pe umeras, in varianta ta si in culoarea pe care ai visat-o dintotdeauna. “As vrea si eu un noroc in cariera marimea 38, va rog. De fapt dati-mi un 40, sa mai ramana loc si pentru un pic de bafta in dragoste”. Nu, norocul se provoaca, se cheama, se castiga. Da, se castiga.
Imi amorteste uneori maxilarul de toate zambetele politicoase pe care le schitez ca raspuns la aceleasi constatari cu parfum de elogiu: “Ce norocoasa esti tu ca poti sa faci exact ce-ti place! Ce noroc ai avut!”. Da, sunt norocoasa. In fiecare zi a vietii mele sunt perfect constienta si recunoscatoare pentru acest noroc. Putini dintre cei care ma lauda au, insa, rabdare sau chef sa auda despre cei fix 13 ani (numar tot cu noroc, zic eu) de escaladat pervaze inainte ca usa magica sa se deschida. Norocul meu a inceput odata cu primul articol – scris de mana – adresat unei reviste si insotit de o scrisoare “stramoasa” a declaratiilor de intentie din ziua de azi: “Buna ziua, ma numesc…si vreau sa scriu la revista dumneavoastra”. Daca eu si cariera mea de jurnalist am fi fost doi indragostiti, am fi umplut demult o camera cu scrisorile “de amor” pe care ni le-am trimis in toti acesti ani. Sau, cinstit vorbind, pe care eu le-am trimis. si care uneori au primit raspuns, alteori nu, dar pe care am continuat sa le expediez cu aceeasi perseverenta, atragand tot felul de “noroace” micute, pana cand intr-o zi, am avut noroc de-a binelea. Un noroc “haute-couture”. Batatorit. Muncit. Depozitat in vreo sase cutii doldora de reviste.
Nu vorbesc aproape niciodata despre asta. De fapt chiar niciodata n-am vorbit pana acum. Nici n-are avea rost, pentru ca timpul mi-a dovedit ca oamenii – nu toti, dar cei mai multi – nu vor sa auda despre efort si greutati, despre succese muncite. Asa cum n-au rabdare sa manance pe indelete si isi trateaza bulimiile cu fast-food, dorinta de a reusi se trateaza invariabil cu “fast-success”, de Cenusareasa. Te culci cersetor si te trezesti print. Vrem sa avem “succes in 5 minute”, sa fim “manager in 10 zile”, sa devenim “expert in…orice in X ore”. Totul e cu temporizare, ca la microunde. Un succes moderat se incalzeste in 10 minute, unul fierbinte de tot in 20 iar unul care sa scoata artificii…hai sa-l lasam vreo jumatate de ora.
Am citit candva o anecdota legata de Thomas Edison, unul dintre cei mai mari inventatori ai lumii, care a avut peste 10.000 de incercari nereusite inainte de a reusi sa creeze primul bec incandescent. Se spune ca, pe cand se afla la a 9000-a incercare, un jurnalist impertinent al vremii l-ar fi interpelat cu urmatoarea intrebare: “Domnule Edison, ati esuat de 9.000 de ori, n-ar fi cazul sa renuntati?”. Raspunsul lui Edison a fost genial: “Tinere, eu nu am esuat, doar am descoperit 9.000 de feluri in care NU functioneaza un bec incandescent. Ai idee cat de aproape sunt de combinatia norocoasa?”. si, dupa inca o mie de incercari nereusite, Edison si-a primit “norocul”: a descoperit combinatia de materiale care sa-i faca mica inventie sa functioneze.
M-a intrigat mereu cum marii castigatori la loto sau la ruleta reuseau trista performanta de a ajunge saraci lipiti in doar cativa ani de la castig. Pana cand am inteles. Norocul este un premiu. Un bonus. Ceva care apare cand toti ceilalti pasi au fost parcursi si pietrele de temelie au fost puse una peste cealalta. si, mai ales, cand stii bine ceea ce vrei. Norocul vine dupa ce ti-ai demonstrat tie insuti, prin esecuri, poticneli si schiopatari, cat de mult iti doresti un anumit lucru. Bafta oarba, pusa in bratele oamenilor care nu stiu cine sunt, ce vor de la viata si nici de unde sa apuce norocul care i-a lovit, face mai mult rau decat bine.
De curand am citit o carte care m-a impresionat. “Dumnezeu numara lacrimile femeilor” de Pia Degermark, celebra actrita suedeza care a castigat premiul Palme D’Or la numai 17 ani pentru rolul din filmul “Elvira Madigan”. Nu auzisem niciodata de ea inainte sa citesc cartea si doar dupa ce, in sfarsit, am intors ultima pagina, am tastat pe “YouTube”: “Elvira Madigan”. In lumina cartii, scena de cinci minute din film m-a zguduit pur si simpu. Pia Degermark, femeia care-si povesteste viata infernala traita intre episoade de anorexie, inchisoare, povesti de dragoste cu infractori si un copil pierdut in lume era un inger delicat, cu par blond, o incredibila expresivitate si o frumusete angelica ce parea sortita unei vieti de huzur.
Pe langa toate acestea, norocul la care altii viseaza o viata a venit, in cazul ei, prompt si deplin. Inconjurata de la 16 ani de printi, ducese, actori celebri si invartindu-se intr-o lume in care era acceptabil sa mergi la schi in Alpi cu un majordom care sa schieze cu o tava de pahare de sampanie in mana (in caz ca i se facea cuiva sete!), Pia Degermark nu era pregatita pentru norocul ei. Cum ii explici unui copil abia intrat in viata ca a avut sansa incredibila de a castiga, la 17 ani, marele premiu al festivalului de la Cannes pentru un film in care a fost aleasa din intamplare, fara sa aiba habar de actorie? Ei bine tocmai acel noroc – nemuncit si neinteles, care te bulverseaza, ridicandu-te la cer si apoi dand cu tine de pamant – a ajuns, in cele din urma, sa-i distruga viata.
Data viitoare cand te te vei gasi la Fontana di Trevi, la intrarea intr-un cazinou sau pur si simplu cu un bilet de loto in fata, nu arunca moneda, nu pasi inauntru si nu razui nimic inainte sa-ti raspunzi la o intrebare: “Daca as castiga, acum si aici, care este lucrul pe care mi l-as dori cel mai mult pe lumea asta?”. Acorda-ti un minut sa termini insiruirea de masini, case sau orice alt obiect care ar putea sa-ti vina in minte la primul impuls si asteapta sa ajungi cu enumerarea la lucrurile cu adevarat importante. Acele lucruri care ti-ar schimba lumea din temelii si pentru care ai fi dispusa sa astepti 13 ani, 10.000 de incercari si oricate impunsaturi de ac ar fi nevoie.
Mi-a luat mult timp sa inteleg ca zarurile nu sunt aruncate cand te afli in fata mesei de ruleta, ci ele se afla in aer din momentul in care stii ce vrei. si se tot rostogolesc, in gol, pana cand aterizeaza pe plusul verde al mesei de joc. Combinatia castigatoare. Iar uneori, tocmai cifra 13 poate sa fie norocul tau in viata.
Preluat de aici: Poveştile unei inimi
marți, 15 mai 2012
Efi Sarri - The Greek Singer Transformed By A Monastery
Azi dimineaţă am citit despre cântăreaţa Efi Sarri din Grecia care a lăsat lumea spectacolelor pentru a se retrage la o mănăstire. Mărturiseşte că avea mereu în cabina ei o icoană a Maicii Domnului şi simţea că o protejează. A citit prin bunăvoinţa unui prieten scrierile Maicii Gavrilia, iar când a simţit că sufletul ei este în primejdie, a cerut ajutor telefonând într-o noapte unei maici de la o mănăstire aflată într-un cartier din partea de est a Atenei. A început să meargă la mănăstire tot mai des până când, într-un final, s-a hotărât să rămână pentru mai mult timp. Perioada petrecută acolo a transformat-o. ''Fără credinţă nu eram nimic. Ştiu asta acum.'' Nu am avut răgazul să traduc textul în întregime, dar nădăjduiesc că vă puteţi ajuta de bara din dreapta care permite traducerea textelor. Numai bine, R.
The following interview with Efi Sarri was recently conducted by "Down Town Cyprus" in the newspaper O Phileleutheros. Efi Sarri is one of the most popular singers in Greece who went through very difficult times over the past few years, that led her to search deep within herself and rediscover her faith.
What led you to monasticism, Efi?
To start from the beginning: From my childhood my uncle was an integral part of my life. I often went to church with my parents until my teens, I fasted, I prayed, and I went to a priest who was my spiritual father - he was also the one under whom I studied the divine writings in catechism class - and I often confessed. Then, because of my involvement with music, things changed somewhat. But only apparently. Though I did not so often go to church because of my work, always in my dressing room was an icon of the Panagia - that somehow I think protected me from the pitfalls, so I felt that someone, somewhere up there, was watching and looking out for me.
What do you mean? While you were singing "in foreign beds you will dream of me" at the same time you were lighting candles?
Why? What is so strange? The sinless casts the first stone. Who will judge me? The one I did for a living and the other for my soul. Of course I was very careful with these things, because I did not want everyone in the venues where I sang to taunt me about my faith.
To go from believing in God and the Saints to enclosing yourself in a monastery is a very great distance.
I agree. But in a particularly difficult period for me, I came upon the writings of Nun Gavrilia through a trusted colleague of mine - a very famous singer with hits through Phoebus to her credit, but I will not publicly reveal her name - I felt that her words and her "ascetic love" was the hope I was looking for and was surprised to discover that it was only truly found in virtuous people.
When did this happen, Efi?
About four years ago, when Lakis Lazopoulos started mocking me through his show, doing outrageous things against me, raping my soul. It was at this moment that I called by myself one night a female monastery, in the eastern suburbs of Athens. I spoke with the Abbess, I told her who I was, and naturally she recognized me, and she told me that "the way of God is open to the whole world". And from her voice alone over the telephone, I calmed down.
And then you finally went to a monastery?
For about four weeks I went almost every evening to this monastery and prayed. I spoke with some nuns there - one of these actually once did vocals on a CD I put out with Karvelas; her voice was very distinctive in "You want to leave me? Impossible!" - and slowly, day by day, I began to feel the monastery was my second home. I remember in those days I would go daily to the psychologist - I had various psychosomatic issues because of the mud thrown at me by Lazopoulos - and the space of the monastery became my refuge. It was as if I was in my natural field. So I felt.
When did you embrace monasticism?
Two months later since I grew in despair with the worldly, and I told myself: "Efi, now is a time to make a giant step in your life, to take a leap and overcome." For a little while I looked at the beautiful dresses I had in my closet, I took a look at my gold discs, and I remembered a conversation I had with a nun that made me ashamed when she said to me "the 'Naked in Greece' you shouldn't have said". I smiled sweetly thinking of all the small sins I committed in my life, the people who unwittingly wronged me, and I thought that now I may be being punished for all my innocent mistakes, and so I made the great decision. I called the Abbess and announced my deepest desire, and she referred me to another nun who was running a new monastery, several kilometers away from Athens. I locked my house, grabbing only a small suitcase with some necessities, and I called a friend who took me straight there.
As a novice?
Exactly. All the nuns who were there - around twenty - received me and took care of me, giving me passages from the Holy Bible to read with reference to particular passages. Though I remember the Abbess, a holy woman without guile, put me to learn by heart the Second Letter to the Corinthians of the Apostle Paul, saying that these words must become my guide in life. Indeed, because she was an intelligent woman and had a high sense of humor, I remember she said to me characteristically: "In the same way you memorize your songs, so you will learn this as well."
And from that day you participated regularly in the monastic life?
With the utmost regularity! The very next morning I got up at 5:00 to go to Orthros. I took a break during the Liturgy. I sat behind a stall, and I opened a book with the service of the day and I participated with my sisters in the chants. Ultimately nothing is wasted. My voice stood out from all the rest. They all gave me their congratulations. Then I went with a sister, who was somehow responsible for me in the monastery until I became a proper nun, to a large field, which, as the sister told me, belonged to the monastery for many years, and their we gathered olives. I will not hide that this was a little challenging for me, because never in my life had I done anything like this. But, I felt the salvation by thinking of the sharp teeth of my television oppressor, and it was nothing compared.
Did you have difficulties with the cassock?
Plenty. Mainly because it was summer, the month of June, and I was sweating a lot, and until then I was accustomed to getting around wearing a mini and my legs would get air. Despite these things, I endured because this was part of my test.
And could you wake up every day at 5, even though for many years that was the time you would go to sleep?
Most certainly! We would eat dinner around 8 - usually bread, olives, herbs - and right after we would say our prayers and sleep in our cells. Another world!
What did the other nuns say to you? Did they know you?
Everyone recognized me! From the first moment. I will not hide the fact that some were skeptical towards me, and I heard some say "artists do not fit in the House of God", but the vast majority accepted me with great love.
And why didn't you stay in the monastery?
In a conversation I had with the Abbess, she told me that I should struggle and dialogue with the world, that the monastery was always there for me, but that I had to find my way through that which troubled me among people and to solve it. That the monastery was a consolation for me as long as I lived there, but it couldn't become a solution for my life. I was already there for 20 days, and then I gathered my things from my small cell which I shared with another novice and I returned to my home in Alimos.
You want to tell me that you lived all this because of a satirical show?
This particular man trampled my soul with his "humor". The monastery was my resurrection.
In the end, was your stay in the monastery good for you?
Very much. I think I am another Efi now. My contact with the divine helped me to separate myself from many things within me, to pick out people, to categorize and what I try to do is to forgive them. Even those who hurt me deeply.
Was the monastery perhaps a momentary last resort and nothing deeper?
Is there a way to measure faith and I don't know it? Christ Himself says: "Whoever wants to follow Me, come." And: "Blessed are those who hunger and thirst."
Which of the two were you?
I thirsted for understanding. For a serene listener to the difficulties I encountered during that period. And I found this in the Sister Nuns. In my next CD I will refer to this amazing experience of mine.
In other words, you will interpret chants?
It is a combination of ecclesiastical hymns with my old sensational hits. I cannot say more about it.
Why did you decide to record now after all that you lived?
Because of all that Greece is going through now, but also because of the days of Pascha, I also wanted to give an example to the world. That love and faith save. I who have never been in want of anything in my life tell you this. Because I had many loves, young men and old would fall at my feet begging for a fleeting touch, for money, for publicity, for unfathomable success. And yet, I only needed the evil words of one man to deregulate me and tell me that all I had won throughout the years and becoming one of the top singers in Greek folk songs, were all things of the wind. Without faith I was a nothing. I now know. I am not the Efi which you recognized. My life has separated now from pre-monastery to post-monastery. And believe me, this second season is clearly happier than the first.
Sursa : Translated by John Sanidopoulos
The following interview with Efi Sarri was recently conducted by "Down Town Cyprus" in the newspaper O Phileleutheros. Efi Sarri is one of the most popular singers in Greece who went through very difficult times over the past few years, that led her to search deep within herself and rediscover her faith.
What led you to monasticism, Efi?
To start from the beginning: From my childhood my uncle was an integral part of my life. I often went to church with my parents until my teens, I fasted, I prayed, and I went to a priest who was my spiritual father - he was also the one under whom I studied the divine writings in catechism class - and I often confessed. Then, because of my involvement with music, things changed somewhat. But only apparently. Though I did not so often go to church because of my work, always in my dressing room was an icon of the Panagia - that somehow I think protected me from the pitfalls, so I felt that someone, somewhere up there, was watching and looking out for me.
What do you mean? While you were singing "in foreign beds you will dream of me" at the same time you were lighting candles?
Why? What is so strange? The sinless casts the first stone. Who will judge me? The one I did for a living and the other for my soul. Of course I was very careful with these things, because I did not want everyone in the venues where I sang to taunt me about my faith.
To go from believing in God and the Saints to enclosing yourself in a monastery is a very great distance.
I agree. But in a particularly difficult period for me, I came upon the writings of Nun Gavrilia through a trusted colleague of mine - a very famous singer with hits through Phoebus to her credit, but I will not publicly reveal her name - I felt that her words and her "ascetic love" was the hope I was looking for and was surprised to discover that it was only truly found in virtuous people.
When did this happen, Efi?
About four years ago, when Lakis Lazopoulos started mocking me through his show, doing outrageous things against me, raping my soul. It was at this moment that I called by myself one night a female monastery, in the eastern suburbs of Athens. I spoke with the Abbess, I told her who I was, and naturally she recognized me, and she told me that "the way of God is open to the whole world". And from her voice alone over the telephone, I calmed down.
And then you finally went to a monastery?
For about four weeks I went almost every evening to this monastery and prayed. I spoke with some nuns there - one of these actually once did vocals on a CD I put out with Karvelas; her voice was very distinctive in "You want to leave me? Impossible!" - and slowly, day by day, I began to feel the monastery was my second home. I remember in those days I would go daily to the psychologist - I had various psychosomatic issues because of the mud thrown at me by Lazopoulos - and the space of the monastery became my refuge. It was as if I was in my natural field. So I felt.
When did you embrace monasticism?
Two months later since I grew in despair with the worldly, and I told myself: "Efi, now is a time to make a giant step in your life, to take a leap and overcome." For a little while I looked at the beautiful dresses I had in my closet, I took a look at my gold discs, and I remembered a conversation I had with a nun that made me ashamed when she said to me "the 'Naked in Greece' you shouldn't have said". I smiled sweetly thinking of all the small sins I committed in my life, the people who unwittingly wronged me, and I thought that now I may be being punished for all my innocent mistakes, and so I made the great decision. I called the Abbess and announced my deepest desire, and she referred me to another nun who was running a new monastery, several kilometers away from Athens. I locked my house, grabbing only a small suitcase with some necessities, and I called a friend who took me straight there.
Exactly. All the nuns who were there - around twenty - received me and took care of me, giving me passages from the Holy Bible to read with reference to particular passages. Though I remember the Abbess, a holy woman without guile, put me to learn by heart the Second Letter to the Corinthians of the Apostle Paul, saying that these words must become my guide in life. Indeed, because she was an intelligent woman and had a high sense of humor, I remember she said to me characteristically: "In the same way you memorize your songs, so you will learn this as well."
And from that day you participated regularly in the monastic life?
With the utmost regularity! The very next morning I got up at 5:00 to go to Orthros. I took a break during the Liturgy. I sat behind a stall, and I opened a book with the service of the day and I participated with my sisters in the chants. Ultimately nothing is wasted. My voice stood out from all the rest. They all gave me their congratulations. Then I went with a sister, who was somehow responsible for me in the monastery until I became a proper nun, to a large field, which, as the sister told me, belonged to the monastery for many years, and their we gathered olives. I will not hide that this was a little challenging for me, because never in my life had I done anything like this. But, I felt the salvation by thinking of the sharp teeth of my television oppressor, and it was nothing compared.
Did you have difficulties with the cassock?
Plenty. Mainly because it was summer, the month of June, and I was sweating a lot, and until then I was accustomed to getting around wearing a mini and my legs would get air. Despite these things, I endured because this was part of my test.
And could you wake up every day at 5, even though for many years that was the time you would go to sleep?
Most certainly! We would eat dinner around 8 - usually bread, olives, herbs - and right after we would say our prayers and sleep in our cells. Another world!
What did the other nuns say to you? Did they know you?
Everyone recognized me! From the first moment. I will not hide the fact that some were skeptical towards me, and I heard some say "artists do not fit in the House of God", but the vast majority accepted me with great love.
And why didn't you stay in the monastery?
In a conversation I had with the Abbess, she told me that I should struggle and dialogue with the world, that the monastery was always there for me, but that I had to find my way through that which troubled me among people and to solve it. That the monastery was a consolation for me as long as I lived there, but it couldn't become a solution for my life. I was already there for 20 days, and then I gathered my things from my small cell which I shared with another novice and I returned to my home in Alimos.
You want to tell me that you lived all this because of a satirical show?
This particular man trampled my soul with his "humor". The monastery was my resurrection.
In the end, was your stay in the monastery good for you?
Very much. I think I am another Efi now. My contact with the divine helped me to separate myself from many things within me, to pick out people, to categorize and what I try to do is to forgive them. Even those who hurt me deeply.
Was the monastery perhaps a momentary last resort and nothing deeper?
Is there a way to measure faith and I don't know it? Christ Himself says: "Whoever wants to follow Me, come." And: "Blessed are those who hunger and thirst."
Which of the two were you?
I thirsted for understanding. For a serene listener to the difficulties I encountered during that period. And I found this in the Sister Nuns. In my next CD I will refer to this amazing experience of mine.
In other words, you will interpret chants?
It is a combination of ecclesiastical hymns with my old sensational hits. I cannot say more about it.
Why did you decide to record now after all that you lived?
Because of all that Greece is going through now, but also because of the days of Pascha, I also wanted to give an example to the world. That love and faith save. I who have never been in want of anything in my life tell you this. Because I had many loves, young men and old would fall at my feet begging for a fleeting touch, for money, for publicity, for unfathomable success. And yet, I only needed the evil words of one man to deregulate me and tell me that all I had won throughout the years and becoming one of the top singers in Greek folk songs, were all things of the wind. Without faith I was a nothing. I now know. I am not the Efi which you recognized. My life has separated now from pre-monastery to post-monastery. And believe me, this second season is clearly happier than the first.
Sursa : Translated by John Sanidopoulos
vineri, 11 mai 2012
miercuri, 9 mai 2012
Linişte sau Winter
Am găsit mai demult o fotografie care se numea ''Linişte'' şi îmi dădea într-adevăr o stare de linişte.
Acum am găsit sursa ei pe siteul Măn. Valaam. Se numeşte de fapt Winter. E foarte frumoasă.
©Hieromonk Savvaty (Sevostyanov), Valaam monastery
Cea numită Silence (Linişte) e aceasta:
©Hieromonk Savvaty (Sevostyanov), Valaam monastery
©Hieromonk Savvaty (Sevostyanov), Valaam monastery
Cea numită Silence (Linişte) e aceasta:
 |
| http://valaam.ru/en/ |
luni, 7 mai 2012
Gândurile în raport cu felul omului
Dacă întrebi o muscă: „Sunt flori în latura aceasta?” -, ea îţi va spune: „Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii”, şi îţi va înşira toate murdăriile pe care a stat. Dar dacă vei întreba o albină: „Ai vazut vreo necurăţie în latura aceasta?” -, ea îţi va spune: „Necurăţie? Nu, nu am văzut nicaieri. Aici locul este plin de flori bine mirositoare” - şi îţi va enumera o gramadă de flori de gradină şi sălbatice. Vezi, musca ştie numai unde există gunoaie, în timp ce albina ştie că acolo este un crin, mai departe o zambilă… După cum mi-am dat seama, unii oameni seamănă cu albina, alţii cu musca. Cei care seamănă cu musca, în orice situaţie, caută să afle ce rău există şi se preocupă de el; nu văd nicăieri nici un bine. Cei care seamănă cu albina, află peste tot orice bine există. Omul stricat, stricat gândeşte, pe toate le interpretează de-a stânga şi le vede anapoda. În timp ce acela ce are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei spune, îşi va pune în minte gândul cel bun.
Pr. Paisie Aghioritul
Pr. Paisie Aghioritul
duminică, 6 mai 2012
Recomandare carte- Scrisori către părinţi, Monahia Siluana Vlad
''Cât de cumplită ar fi viaţa noastră dacă am fi doar copii ai oamenilor, ai părinţilor noştri după trup! Cât de trişti sunt oamenii care n-au primit Vestea că suntem fii ai Tatălui Ceresc, Dumnezeu! Dacă asta ar fi o minciună, n-ar mai trebui să trăim nici o clipă din momentul în care am crede în ea. Dar avem datoria să verificăm! Să verificaţi, copii! Să verificaţi, oameni buni! Să verificaţi adevărul acestei revelaţii: Dumnezeu este Tatăl nostru ceresc şi ne iubeşte!''
Monahia Siluana Vlad
Cartea a apărut la Editura Doxologia, are 288 de pagini şi costă 14 lei.
Mă bucură mult apariţia acestei cărţi. Am aflat azi despre ea la biserică. După Sf. Liturghie părintele recomandă pe scurt câteva cărţi duhovniceşti nou-apărute şi printre cele prezentate azi era şi aceasta. Abia aştept să o citesc.
Vă doresc o duminică binecuvântată.
Imagine preluată de aici.
duminică, 29 aprilie 2012
Despre puterea rugaciunii - Cu parintele staret IUSTIN MIRON de la Manastirea Oasa
Sanziana Pop
"Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu"
- Ma fac, in fata sfintiei voastre, purtatorul de cuvant al cititorilor revistei "Formula AS", care ne cer necontenit, prin scrisori, sfaturi legate de rugaciune. Cum sa ne rugam pentru ca dorintele noastre sa fie implinite? Exista o stiinta a rugaciunii? O scara pe care sa ajungem la cer?
- Parintele Teofil de la Sambata avea un sfat cunoscut printre credinciosi: sa te rogi cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie. Din experienta pe care o am, am invatat si eu ca dascalul cel mai bun al rugaciunii este chiar rugaciunea. Iti spune ea cum sa te rogi. Tu numai roaga-te. Iti spune ea ce sa faci, tu numai sa o asculti. Spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "Cum sa iti asculte Dumnezeu rugaciunea, daca tu nu ti-o asculti?". Daca noi nu ne ascultam, atunci cand le rostim, propriile rugaciuni, daca nu suntem prezenti in ele, daca le spunem formal si cine stie unde suntem cu mintea si cu simtirea in clipele acelea, atunci cum sa asculte Dumnezeu ce-i ceri? Rugaciunea impune prezenta. Traire integrala, trup si suflet. Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu. Urcusul nostru spre Dumnezeu este prin noi insine. Drumul catre Dumnezeu este launtric. Si rugaciunea, ca sa ajunga la Dumnezeu, trebuie sa mearga pe drumul acesta. Daca nu ajunge la tine, nu ajunge nici la Dumnezeu.
- Presupunand ca ai taria aceasta, de a-ti asculta propria rugaciune, de a ti-o face stapana pe minte, gonind gandurile care te bantuie necontenit, ce reguli ar trebui sa folosim mai departe, ca sa fim siguri ca dorintele ne vor fi auzite si implinite? Exista o randuiala a rugaciunii?
- Rugaciunea este un mod de a fi. Ne raportam la ea uneori prea simplist, prea utilitarist, ca in paganism, unde preotul cerea de la zei sa aduca ploaia, comunicai cumva pe interese cu divinitatea. Rugaciunea inseamna cu mult mai mult. E o convorbire cu Dumnezeu, pe care il iei partas la viata ta. Iti deschizi sufletul in fata lui. Te imprietenesti cu el si ti-l iei tovaras de drum. Nu e potrivit ca de cum incepi sa spui rugaciunea, sa ceri. Sa soliciti ceva. In primul rand, trebuie sa multumesti. Sa multumesti ca existi, ca ti-a mai daruit Dumnezeu o zi insorita, ca vezi lumina si frumusetile lumii. Sunt atatea motive de multumire in viata ta, doar sa ti-o privesti de mic copil si pana unde esti azi, si vei vedea cat de mult poti sa multumesti. Si mai exista o randuiala a rugaciunii: recunoasterea vinovatiei. Rugaciunea nu poate sa se implineasca daca nu-ti recunosti vina. Nu poti sa-l incarci pe Dumnezeu cu problemele tale, cu nevoile tale, cu viata ta, daca nu ti-o asumi. Iar ca sa ti-o asumi, trebuie sa-ti recunosti greselile. Zilnic ne incarcam cu lucruri bune, cu lucruri rele, ne tot incarcam. Cand ne incarcam prea mult si ne slabesc puterile si nu mai putem duce greul, sa luam povara asupra noastra si prin noi sa o punem, prin rugaciune, asupra lui Dumnezeu. Este un transfer extraordinar! Descarcarea asta permanenta de toate grijile, pana ce ramai usor si curat. Prin faptul ca-l incarci pe Dumnezeu cu poverile tale nu inseamna ca devii nepasator, ca nu-ti mai pasa, dimpotriva, te raportezi cu atat mai esential si mai corect fata de el. Dumnezeu vrea sa rezolve toate problemele noastre.
- Ce rugaciuni trebuie spuse la inceput? Cele rostite cu cuvintele noastre, sau cele consacrate, din carti?
- E foarte bine sa ne rugam cu cuvintele din cartile sfinte, dar e bine sa ne rugam si cu cuvintele noastre. Rugaciunea prin cuvintele noastre e mai directa. Nu pot sa nu leg rugaciunea de concretul vietii. "Faca-se voia ta, Doamne", dar in imediatul existentei mele. Cat priveste ordinea lor, mai intai se spun rugaciunile consacrate, Crezul, Tatal Nostru, pe dinafara, cine le stie, cine nu, le citeste din ceaslov sau din cartea de rugaciuni. Celelalte rugaciuni, exprimate prin cuvintele noastre, le rostim la sfarsit. Bine ar fi sa citim si cate un acatist.
"Domnul Hristos e intrupat si in clipe"
- Lumea traieste astazi pe fuga, oamenii sunt grabiti, n-au timp totdeauna sa citeasca din carti, mai ales dimineta, cand incepe o zi de munca si griji.
- Oamenii sunt grabiti pentru ca traiesc in logica lumii care ii inconjoara. De mine depinde sa-mi organizez astfel viata, incat sa fac loc pentru rugaciune in ea. Graba asta, asa de tiranica, este artificiala. Daca seara, cand ma intorc de la munca, in loc sa ma asez in fata televizorului sau a calculatorului, ma integrez linistit in viata mea de familie, traindu-i rostul firesc, voi avea timp suficient sa ma odihnesc si voi avea si starea sa-mi spun rugaciunile, si pe cele de seara, si pe cele de dimineata. Daca traiesc in logica lumii si-n graba ei, voi ajunge sa mai zic doar un "Doamne ajuta" si sa-mi fac o cruce, asa cum fac majoritatea oamenilor de azi. Dar iata ca ce nu pot unii, altii pot, exact in aceleasi conditii de viata. Exista multi oameni care stiu sa isi faca timp pentru rugaciune, ceea ce inseamna ca ea depinde de noi, de felul in care ne randuim zilele.
- Exista un timp anume, o ora a rugaciunii, de care depinde izbanda ei?
- Sfintii parinti spun asa: cel care se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga. Acela care se roaga numai cand se roaga e cel ce spune rugaciunea numai dimineata si seara. Important este sa te rogi si dupa rugaciune, sa spui rugaciunea si peste zi. Care nu trebuie sa fie lunga. E de-ajuns doar o clipa. Domnul Hristos e intrupat si in clipe.
- O rugaciune intr-o clipa?
- Lucrul acesta se dobandeste in timp, prin practica neintrerupta a rugaciunii si cu deschidere mai mare spre cer. Cerul nu e numai in cer, cerul e si pe pamant. Odata cu intruparea domnului nostru Hristos, s-a intrupat cerul si pe pamant. Sa ne deschidem catre cerescul din pamantesc. Sa fim prin pamant mai deschisi catre cer. Mosii si stramosii nostri au fost dintotdeauna preocupati sa cucereasca cerul. Astazi, noi suntem atat de evoluati si de civilizati, incat nu mai stim nici cum sa cucerim pamantul. Am coborat infinit mai jos fata de ei. Batranii nostri erau tot timpul cu ochii la cer, voiau sa il cucereasca, sa cucereasca vesnicia, iar eu, acum, vreau sa cuceresc si sa stapanesc timpul, imediatul vietii, si ajung macinat de timp. Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, nu ne poate sta nimic inainte. Asupra lui Iisus din mine, din tine, a lui Iisus din flori si din iarba. Ruptura asta intre pamantesc si ceresc, asta este marea greseala. De asta nu mai avem timp si suntem grabiti. Sa incercam sa facem aceleasi lucruri, dar fara graba, sa le facem cu ochii inaltati catre cer. Asta este dimensiunea care ne lipseste, ori rugaciunea tocmai asta face. Ne deschide catre cer. Te deschizi catre Dumnezeu in tine, dar deschizi si locul, pamantul din jurul tau. Lumea in care traiesti. In toate trebuie sa-i fac loc lui Dumnezeu. Tot vorbim in ultimul timp despre comunicare, pai si cu Dumnezeu trebuie mai multa comunicare. Ce-i rugaciunea? Vorbirea cu Dumnezeu. Trebuie sa vorbim cu el tot timpul. Dumnezeu se culca si se trezeste cu noi, domnul Hristos merge cu noi la munca, deci sa vorbim mereu cu el. Raportarea asta la el, mereu la el, e rugaciune. In felul acesta, nu am nevoie de o ora anume, de un spatiu anume, intreaga mea viata e rugaciune.
"Rugaciunea coboara singura in inima"
- Cu toata stradania noastra de a fi elevi silitori, sunt zile in care rugaciunea ni se refuza. O spunem, dar simtim ca n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca in pildele biblice, cand fumul jertfelor, in loc sa urce la cer, se risipeste peste pamant. De ce?
- Nu ca rugaciunea nu-i primita, dar ea nu trece de mine, e respinsa de mine, de viata mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul catre noi, tot timpul! Spunem pe nedrept cateodata: "M-a parasit!". Nu-i adevarat, Dumnezeu nu paraseste pe nimeni. Noi il parasim pe el, ne ascundem, raul se intampla in noi. Zicea sfantul Ioan Gura de Aur ca rugaciunea se naste din atentie, din prezenta noastra in ea, dar si din cantitate. N-o sa ajungi niciodata sa te rogi foarte intens si foarte profund, foarte viu, cu rugaciuni putine. Cu cateva rugaciuni rostite intr-o zi n-ai facut nimic. Cantitatea devine un obicei si el iti schimba firea. Sunt multi oameni care zic rugaciunea mergand pe strada. Se spune ca-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar si mergand, faci un exercitiu al rugaciunii, mintea ta se antreneaza cumva sa se roage si cand prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternica si profunda, pentru ca dorinta adresata lui Dumnezeu a fost exersata indelung. Am spovedit si spovedesc un om care este foarte depravat, betiv in ultimul hal. I-am spus sa zica rugaciunea lui Iisus si s-a apucat sa o zica, dar asta nu l-a impiedicat sa se apuce iar de baut. A venit si mi-a spus: "Da, parinte, m-am imbatat, dar sa stiti ca am zis si atunci, cazut in sant, rugaciunea". L-am certat ca bea, dar in mintea mea l-am si laudat: un om, fie el si beat, dar care spune rugaciunea lui Iisus in orice imprejurare, e pe calea cea buna. Rugaciunea lui e primita mai repede ca a mea, care e facuta dupa program. Chiar am gasit un cuvant undeva, ca Dumnezeu primeste anumite rugaminti de la pacatosi mai mult decat altele de la drepti.
- Se vorbeste mult despre Rugaciunea inimii. Aveti vreun sfat despre cum se poate rosti cu folos? Cum sa-i aprindem cuvintele, cum s-o facem sa arda cu adevarat?
- Rugaciunea coboara ea singura in inima. Tu trebuie doar s-o faci. Sa te rogi cu adevarat. Tu lucrezi rugaciunea si rugaciunea te lucreaza pe tine. Ajungi sa fii locuit de rugaciune, isi face ea viata ei, inlauntrul tau. Si-ti orienteaza si tie viata dupa ea. Ca pana la urma, viata rugaciunii e viata lui Dumnezeu in tine. Prin rugaciune aduci cerul in tine, il aduci in tine pe Dumnezeu. Dumnezeu locuieste si lucreaza in tine. - Cand se implineste o rugaciune, cum stiu ca acolo-i Dumnezeu si nu intamplarea? - Dumnezeu aduce pacea, bucuria si linistea. Intamplarea trece cum a venit. Nu aduce odihna aia adanca, asezarea, ocrotirea, speranta... Nici nu poti defini pana la urma ce stare iti da Dumnezeu. E mai presus de cuvinte. Doar sufletul poate sa vorbeasca deplin despre ea. Vorba batranilor, ca nimic pe lume nu e intamplator, e adevarata. Asa este. Nimic, nimic nu-i intamplator...
"Pune-ti sufletul in fata oglinzii"
- Puterea rugaciunii e masurata, indeobste, prin implinirea dorintelor. Am cerut, mi s-a dat. Din cate spuneti, ea pare insa cu mult mai mare. Infinita! Rugaciunea ne schimba viata. Ne ajuta sa-l aflam pe Dumnezeu si in noi, dar si in lumea care ne inconjoara, sa-i recunoastem pecetea, dupa cum spuneti, chiar si in iarba si-n flori...
- Rugaciunea te face alt om. Chiar se spune despre ea ca e oglinda vietii. Atunci cand te rogi, vezi cine esti. In rugaciune, incerci sa privesti la Dumnezeu si te vezi pe tine. Prima data te intalnesti cu tine, dupa aceea cu Dumnezeu. Iar cu Dumnezeu te intalnesti in tine, nu in afara ta. Oamenii stau atata vreme in fata oglinzii, sunt asa de preocupati de infatisarea lor, se straduiesc sa arate bine. Hai sa stam si cu sufletul in fata oglinzii, sa vedem cum ne-am trezit dimineata, cum aratam, poate ne e sufletul cam botit si ar trebui sa il aranjam si pe el, sa ne aranjam caracterul, vointa, sa ne facem frumosi la suflet, pentru ziua care incepe. Sa plec frumos la drum dimineata! Iti rezolvi ziua, rezolvandu-ti starea. Iar ziua depinde de rugaciunea ta. Daca rugaciunea ta nu-i buna dimineata, si-i fuserita, si ziua o sa-ti fie la fel. Daca vrei sa rezolvi o zi inainte sa inceapa, rezolva rugaciunea, rezolva-te pe tine prin ea. Pune-ti sufletul in fata oglinzii. Ca sa va dau un exemplu, la noi in manastire, slujba incepe dimineata la trei. Terminam pe la opt. Incepem ziua cu cinci ore de rugaciune. Si mai sunt parinti care se trezesc si la 12, ca sa-si faca pravila personala. Dar nu ai nevoie de timp de odihna. Te refaci si te odihnesti rugandu-te. Rugaciunea noastra e respiratia noastra. Il respiram tot timpul pe Dumnezeu. Rugaciunea a fost si la poporul nostru lege. Prin doua lucruri am mers inainte si am ramas in istorie: prin rugaciune si post. Astea sunt cele doua aripi cu care s-a inaltat poporul nostru la cer.
- Suntem in plin postul Pastilor. Exista recomandari anume pentru a ne ruga?
- Postul Pastilor e o perioada cu totul si cu totul speciala. Rugaciunea liturgica e mult schimbata fata de restul anului si ea te orienteaza si in rugaciunea personala. Pe langa liturghia obisnuita de duminica, peste saptamana se face liturghia darurilor mai inainte sfintite, specifica doar postului mare. Toate slujbele sunt schimbate, amplificate, dublate de minunate cantari. E foarte important sa mergem mai des la biserica in postul Pastilor, ca sa ne integram si sa simtim mai mult. Cel putin o data pe saptamana sa ajungi la biserica. La manastire, in postul mare, psaltirea se citeste de doua ori. Nu mai vorbim de faptul ca se fac peste o suta de metanii intr-o zi. Este o perioada foarte foarte intensa de viata duhovniceasca.
- Postul sporeste, si el, puterea rugaciunii?
- Cand postim mai mult, trebuie sa ne si rugam mai mult, altfel se creeaza un dezechilibru. In post, si incercarile sunt mai mari. Spun parintii ca in postul mare diavolul iese la lupta cu cei credinciosi, in frunte cu generalii, cu toate fortele pe care le are. Daca nu postesti, daca nu te rogi mai mult, te vei intalni cu armata puternica a lui Satan. Multi oameni vad ca au mai multe ispite si incercari in post. Si sa fim atenti, mai ales la prima saptamana din post. E perioada cea mai intensa de infranare la mancare din tot anul. Ar trebui tinut post negru, de duminica pana miercuri.
- Si mirenii?
- Mirenii tin, si ei, postul cum pot. Dar macar trei zile ar trebui sa tina tot omul post negru. Si sunt care tin. In prima saptamana din post, la noi, la Oasa, vin o multime de tineri, unii casatoriti, vin sa tina prima saptamana din post cu noi. E plina biserica de ei. Nu mai putem face metanii, unii de altii. Desi sunt tineri, ei nu fug de post. Dimpotriva! Fug catre el, catre post. Nu e usor, dar dupa aceea simti ca zbori.
- Rugaciunea din biserica e mai puternica decat aceea de acasa?
- Cea mai puternica rugaciune e aceea in care esti tu mai prezent. Dar daca e sa alegem, rugaciunea de la biserica este mai importanta. In biserica, in mod obligatoriu, e prezent Dumnezeu cu toti sfintii si cu toate puterile ceresti. Dar si prezenta mea la biserica este obligatorie. Mersul duminica la biserica nu-i facultativ. Noi facem prea multa democratie in biserica. Democratizam si biserica, si familia. Nu-i corect. Biserica e teocratica, nu democratica. Acolo avem porunci. Cum spunea si parintele Arsenie Boca: "Noi avem de multe ori mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie".
- Nu este oare un comandament prea sever? Dumnezeu pe care il chemam in rugaciunile noastre e bland.
- Si rugaciunea e blanda. Rugaciunea trebuie sa fie o mangaiere foarte-foarte subtire a celorlalti. Cum zice Dumnezeu prin prorocul Isaia: "Mangaiati, mangaiati, pe poporul meu". Cand am citit prima oara Biblia, n-am inteles: cum adica sa mangaiem poporul? Apoi am gasit o talcuire la sfintii parinti, care spunea ca prin mangaiat, Dumnezeu intelege si ne cere rugaciunea. Prin rugaciune, cand te rogi pentru cineva, il mangai. Cum am mai spus, noi, la Oasa, ne rugam noaptea. Incepem slujba la trei. Este un sentiment extraordinar ca atunci cand aproape toata lumea doarme, tu sa te duci sa-i mangai cu rugaciunea, pe toti. Ramai acolo in varful muntelui, in biserica, dar totodata te duci si-l mangai pe fiecare, cu rugaciunea ta. Si poate ca unii dintre ei chiar simt, se trezesc mangaiati si nu stiu de cine. E minunat sa mergi asa si sa mangai, fara sa stie celalalt. Prin rugaciunea din biserica pleaca harul, pleaca duhul sfant, e ca un izvor de putere. Tasneste harul si se duce in lume. Dumnezeu nu vrea sa mearga fara noi sa sfinteasca lumea, ci numai prin noi, si atunci pleci si tu cu el, peste tot. Noi, la biserica, ne rugam pentru pacea lumii, ne rugam pentru toti credinciosii, ii insotesti pe toti cei care calatoresc, te duci pe la toti cei care sunt bolnavi, acoperi toata existenta lumii prin harul care vine din biserica. Te duci cu el! Este extraordinar! Daca am simti efectiv ce se intampla acolo, n-am mai putea pleca din biserica. Asa cum am patit cu multi tineri care vin in tabere studentesti la noi si nu mai vor sa plece. Nici acasa, nici la scoala, nici nicaieri. Pur si simplu nu mai vor sa plece din manastire, dintre rugaciuni. Vor sa plece cu harul, sa mearga in lume cu el, sa duca pacea si bucuria la toti. Va dati seama? Faci lucrul lui Dumnezeu si devii ca Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea fara tine, nu vrea pamantul fara tine, trebuie sa-l insotesti peste tot.
"Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori"
- E multa iubire in tot ce spuneti. Cu siguranta ca rugaciunea nu poate exista fara ea.
- Dintre toate virtutile, rugaciunea inmulteste cel mai mult iubirea. Asa cum faci cand te intalnesti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, caruia abia astepti sa-i spui totul, totul, ca sa te simti dupa aceea eliberat, asa sa faci si cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu. Sa spui rugaciunea cu dragoste. Dumnezeu ne iubeste cel mai mult. Sa avem o relatie de iubire in rugaciune, sa ne apropiem de Dumnezeu ca de un prieten drag. Si mai presus de toate, sa nu avem o relatie interesata cu el. Interesul distruge o relatie. Intre oameni, daca exista interes, ei nu pot construi o relatie adevarata. Iar daca intre oameni nu se poate cu interes, nici cu Dumnezeu nu se poate. Alege-l pe Dumnezeu, nu interesul. Vedeti cate fete ale rugaciunii exista? Cate consecinte benefice pentru noi? Mai poti sa nu te rogi? Toate astea le-au trait si stramosii nostri, de asta s-au lipit de Dumnezeu. Au inteles ca rugaciunea iti deschide cerul. Prin rugaciune privesti in cer. Este extraordinar sa privesti in cer mereu.
- Sa tragem concluzia ca rugaciunea este marele eveniment al vietii? Taina bucuriei si a linistii sufletesti?
- Rugaciunea este o nastere continua. O inaltare continua. O iluminare continua. Asta e adevarata schimbare de care avem nevoie, evenimentul pe care il asteptam. Asta-i noul care ne adauga zi de zi, care ne face sa crestem. De fapt, noul e innoirea mea. Noul sunt eu, cel innoit. Eu maine trebuie sa stralucesc mai mult decat azi. Asta e noul care apare, noua stralucire din viata mea. Intalnirea cu cerul, intalnirea cu Dumnezeu. Un eveniment care valorifica toate evenimentele. Care umple de lumina si de valoare toate intamplarile vietii de zi cu zi. Iti regleaza toata viata. Cu o conditie: sa fii atent la starea ta de rugaciune. Rugaciunea este o stare. O stare pe care poti s-o ai mereu. Chiar si cand nu faci rugaciuni poti sa fii in stare de rugaciune. O stare pe care trebuie s-o urmarim, s-o atingem. Degeaba spui niste cuvinte, daca nu atingi starea de gratie, unirea, intrepatrunderea cu Dumnezeu.
- Beatitudinea, apogeul sufletesc al vietii...
- Rugaciunea nu inseamna numai sa plangi, inseamna sa si zambesti, sa te bucuri. Cum spunea parintele Teofil: "Draga, dar Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori". Cand iubesti pe cineva, poti sa nu zambesti? Nu poti, pentru ca revarsarea asta launtrica iti produce zambetul, zambesti fara sa vrei. Daca am relatia asta de bucurie cu Dumnezeu, e normal sa zambesc. Ma trezesc zambind catre el, ma trezesc imbratisandu-ma cu el. Rasare bucuria in mine ca soarele.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)